Archives

now browsing by author

 

Poezie

 

 

Te-am aşteptat de mult să vii…
Spre apus mi s-a părut că îţi vâd chipul pe cerul înstelat de vise.
Am tremurat, sub palate de nisip clădite,
Pe speranţe de azi, de ieri , de mâine..

Anotimpul , ce odinioară mi-l pictai cu ochii închişi,
S-a prefăcut într-o emoţie târzie de toamnă.
Aş vrea să te revâd, zâmbind..sensibil şi timid.

Să te descriu, nu-mi ajung cuvintele.
Să te iubesc, nu-mi ajunge timpul..
Ador să te visez în eternitatea mea de muritoare.

 

 

Share on facebook
Share on telegram
Share on whatsapp

Îndrăgostită de un infinit

 

 

 

Dacă nu era soarele să-mi încalzească lacrimile pierdute pe chip,
Inima-mi era și-acum un plin de piatră ud.
Eram o naufragiată pe-un suflet timid, descurajat și singur.
Cu ochii înfometați de frică, așteptam să vină ..
Nu mă intreba ce…
Nu știu..probabil n-am știut vreodată..
N-am să știu să-ți răspund..
Dar astăzi, după un veac și-o zi pierdute în propriul exil,
Privesc demiurgul, prin celeste pulsații de amor.
Ce trăiesc acum cu tine, se poate numi o Impărăție.
Sau cum ar numi-o vechii profeți –
O enclavă de pace și un paradis etern.
Te iubesc cu privirea , cu glasul și trupul amorțit de timp.
Și, te ador cu cerul și milioane celule din decor.
Mă încoronezi în fiecare dimineață,
Cu mii de emoții smulse de la Dumnezeu.
Iar eu, mă înalț în brațele tale puternice zi după zi,
Fără ca tu să obosești…
Înțelegând, în sfârșit, ce înseamnă să fii un simplu om îndrăgostit.

Share on facebook
Share on telegram
Share on whatsapp

Frig

 

 

Frig.
Roșu.
Blondă.
Plouă mărunt.
Negru.
Frig.
Nimic nu seamănă cu trecutul.
Am fumat prea mult.
Ochii își amitesc acel căprui turbat.
Nici seara nu mai vine.
Nici tocuri nu mai port.
De-aș mai avea două suspine în inimă să ți le șoptesc, ți-aș lustrui privirea, glasul, tot ce mi-a lipsit.
Mi-e sortit să trăiesc printre dorințe.
Nimic nu seamănă cu prezentul.
Calc cu grijă prin inimă..
Mi-as spus să îmi arunc toate oglinzile.
Am uitat și s-a făcut târziu.
Ce frumos este să cazi!
Știi..
Am desenat un labirint pe lacrima dăruită de tine, când mă chemai să vin, să plec..
Nimic nu seamănă cu viitorul.
Încă plouă ca ieri.
Nici nu mai știu ce fac.
Ba plâng.
Ba râd.
Ba iert.
Un anotimp mi-era suficient să mai visez, dar părul mi-l simt acum împletit cu povești și promisiuni prea multe.
Mi-e cald de un timp inexistent.

Share on facebook
Share on telegram
Share on whatsapp

Arhitectul

 

 

 

Te simțeam în toate privirile rătăcite,
Și precum un arhitect,
Îmi desenam un viitor printre șuvițele tale blonde.


Ce umbre..
Ce culori..


N-am știut că trăiesc în pandemia asta a vieții ,
Și orb și surd din martie,
Te-am șlefuit neatent pe piedestal, ca mai apoi tu să începi să exiști.


Ce lut..
Ce forme..


Aș întoarce acum, pe dos, apusul de ieri,
Doar ca să te mai pot sculpta cu dalta,
Cu mii de gânduri tainice și lacrimi cosmice pure.

Share on facebook
Share on telegram
Share on whatsapp

Litere

 

 

 

Surprinde-mi privirea dimineața,

Prin aburii târzii din cana mare de cafea,

Iar mai apoi,

Mângâie-mi tâmpla de pe tine, căci nici eu

Nu mai știu ce vreau.

 

Mi-ai acaparat în fiecare noapte –

trupul, visul și viața.

Nu știu cum să fac față acestui crivăț, ce-l simt adânc înrădăcinat in oase.

Promite-mi astă seară că, mâine ai să-mii scrii din nou –

Cu ochii închiși direct pe piele..

Așa cum te știu eu.

Share on facebook
Facebook
Share on telegram
Telegram
Share on whatsapp
WhatsApp

În doi

 

 

 

 

Dacă te-ai întoarce, aș începe să construiesc cu mâinile goale cerul.

L-aș picta aievea valurilor mării și l-aș lustrui cu grijă, înainte să întri în lumea mea minusculă.

 

Mi-ai mai picta în culoarea ochilor căprui, răsărituri încă nevăzute din trecut?

Mi-ai readuce pe banca putrezită din lemn, acea privire de dimineața la cafea?

Mai face să imi brodez viața în dantele de mireasă pentru suflet?

 

Dacă te-ai întoarce , aș îmbrățisa fiecare lacrimă uitată pe chipul tău rece de..porțelan.

Share on facebook
Share on telegram
Share on whatsapp

EFEMER

 

 

 

De-aș merge pe pașii pierduți de prin nisip,

M-aș rătăci și cu busola.

Cerul s-a reîncarnat în noapte,

iar soarele s-a refugiat într-o moleculă, blondă și vie.

Cu ochii închiși,mă rog și zăbovesc puțin, la ușa veche de metal,

 dintre ieri și mâine, dintre azi și tine.

 

Mă simt neputincioasă să-mi sufoc lacrimile, pe un colț de lună spartă.

Și totuși, speranța îmi umple sufletul cu priviri albastre fixate prin mine.

Tu aveai ochii albaștri, nu?

Greșesc când visez, căci visul este o capcană a omenirii.

Valul îmi spală pașii și îmi fură ultimele amintiri dintr-un nisip din mână..

Share on facebook
Facebook
Share on telegram
Telegram
Share on whatsapp
WhatsApp